INDIVIDUAREA

Tema individuării apare ca un laitmotiv pe tot parcursul operei lui Jung, reprezentând un fel de coloană vertebrală a întregii sale opere. În studiile sale despre arhetipuri și în special în cercetările sale despre alchimie, Jung a adăugat ulterior elemente suplimentare. Individuarea este un termen care indică potențialul unei persoane, de a se dezvolta psihologic plenar. Jung folosește termenul de individuare, atunci când se referă la dezvoltarea psihologică a individului, pe care o definește ca a deveni o personalitate nedivizată și integrată.

Unul dintre criteriile importante pe baza căruia se face evaluarea nivelului de individuare, este maniera în care vârsta biologică a unei persoane se potrivește cu nivelul de dezvoltare al acestor presupuneri și atitudini conștiente și inconștiente. Vorbind despre individuare, Jung a scris despre două mari etape ale vieții, respectiv despre prima și a doua jumătate a vieții, fiecare etapă având sarcinile ei de dezvoltare, secvențele și crizele sale specifice. Paradigma lui Erich Neumann, care a conceptualizat dezvoltarea personalității de-a lungul întregii vieți ca înscriindu-se în trei perioade sau faze majore, nu o contrazice pe a lui Jung, ci adaugă un grad util de diferențiere mai mare primei jumătăți a vieții, modelul lui Neumann fiind utilizat în prezent pe scară largă de către psihoterapeuții jungieni. Individuarea este dezvoltarea personalității, care are loc de-a lungul întregii vieți. Conceptul se referă la procesul devenirii acelei personalități care este cineva în mod înnăscut, ca potențial, de la începutul vieții, iar succesiunea stadiilor de dezvoltare în viața fiecărei persoane înregistrează trăsături comune, hazard și eșecuri.

Cele trei mari etape ale individuării, conform lui Erich Neumann:

1. conținerea/hrănirea, adică stadiul matern sau etapa matriarhală
2. adaptarea/ajustarea, adică stadiul patern sau etapa patriarhală
3. centrarea/integrarea sau etapa individuală

În perioadele de tranziție dintre aceste etape, intervin două crize majore, respectiv adolescența și criza de la mijlocul vieții. Aceste stadii de dezvoltare nu reprezintă încăperi distincte și în întregime separate, ce sunt locuite o vreme și apoi lăsate în urmă la intrarea în camera următoare, ci ele indică mai curând atitudini predominante din perioadele importante ale vieții cuiva. Sunt stadii de dezvoltare care trec gradual dintr-una într-alta, iar trăsăturile lor nu se pierd, doar că devin mai puțin pregnante.